România din suflet

Fragmente din cartea „Satanizarea României”, de Viorel Cacoveanu:

Dialog între Biriş (unul din capii mişcării legionare) şi col.Gh.Crăciun (are loc în jurul anului 1960):

   „ - Cum vi se pare azi mişcarea legionară?

(Biriş) a tăcut multă vreme, frământându-şi mâinile. Apoi a spus cu tâlc:

-          E ca un părinte care a murit de mult. E doar o amintire ce se şterge de la o zi la alta… O uiţi…

-          Dar aţi crezut în ea?

-          Enorm. Am vrut să-l sfinţesc pe căpitan. Mişcarea lui mi se părea oxigen pentru ţară. Singura care o putea salva. M-am pripit…

-          De ce?

-          Eram prea tânăr, prea naiv…

-          Aţi lua-o de la început?

-          Poţi dintr-un copac bătrân, putred de vreme, să faci un altoi?! Toate la vremea şi în pământul lor, domnule colonel.

-          Din câte ştiu eu, legionarii sunt ambiţioşi, puternici, neînduplecaţi…

-          Unii au fost. Dar au fost şi fanatici. Nu e bine. FANATISMUL TE PIERDE ÎNTOTDEAUNA.”

         „Azi pot afirma (col.Crăciun), fără reţinere sau frică, faptul că între legionarii întemniţaţi la Aiud erau şi oameni integri, de mare caracter, care au rămas fideli crezului lor legionar! Mai bine de jumătate din ei mi-au dat declaraţiile-angajament, unii mai devreme, alţii mai târziu. Cu unii am lucrat doi ani până am obţinut opinia lor scrisă.

(…) Radu Budişteanu a fost ministru în guvernul legionar Gigurtu, alături de Noveanu şi Bidianu. Am revenit mereu în discuţiile noastre cu o întrebare pusă în toate felurile.

 „Vă deziceţi sau nu de Mişcare, domnule ministru?”

Cu o francheţe şi seninătate debordante, mi-a repetat răspunsul:

„Vă rog să mă înţelegeţi că îmi voi păstra până la moarte credinţa în Mişcare.”

-          Dar politică veţi mai face după ce veţi fi eliberat?

-          Domnule colonel, am două răspunsuri în aceeaşi măsură de complete şi de sincere. 1. voi MURI în închisoare, sunt convins, îmi aştept demn sfârşitul. Nu l-aş dori aproape, dar nici prea îndepărtat. 2. nu voi face nici un fel de politică, chiar de voi fi eliberat, ceea ce e un vis urât. Dar legionar voi rămâne.

-          Domnule ministru, aveţi studii înalte, experienţă bogată, aţi stat de vorbă cu mari oameni ai acestei lumi, sunteţi dintr-o familie nobilă, de ce nu credeţi şi în viaţă, de ce nu speraţi în ea?

-          Tocmai datorită lucrurilor înşirate de dumneavoastră. Pentru mine e dureros de limpede sensul istoriei de azi, situaţia României. Ea a fost NU abandonată de prietenii ei, ci mai mult TRĂDATĂ”

Tot R.Budişteanu:

„ - (…) Niciodată n-am înjurat ţara. Nu ea e de vină pentru vrăjmăşiile, tragediile prin care

      trece, ci oamenii.

-          V-am înţeles. V-aţi referit mereu la DESTINUL ce ni l-au hărăzit alţii, la voinţa lor IMPUSĂ poporului român, la abandonarea Europei de Est şi nu doar a României.

-          Se ştie totul şi AICI şi ACOLO. Din păcate, vinovaţii nu mai trăiesc să dea socoteală, să răspundă pentru faptele lor. Suferă alţii…”

„De ce noi românii ne asumăm toate relele, fărădelegile în proporţie de 200-300%, în vreme ce adevăraţii făptaşi recunosc doar 10% din infracţiunile comise?”

„Nu ştiu şi nu voi înţelege niciodată de ce mulţi dintre noi sunt stăpâniţi de o sete bolnăvicioasă, sordid㸠sadică de a ne arăta, pe noi românii, mai ticăloşi, mai bestiali, mai fioroşi decât am fost în realitate.

Nu scuză, nu iartă nimeni nici o greşeală, nici o cruzime sau o crimă. Dar a le IMPUTA, deopotrivă vinovaţilor şi NEVINOVAŢILOR, a afirma că noi am depăşit în dezmăţ şi barbarie toate popoarele din jur, mi se pare o blasfemie, o crimă oribilă.

Vorbesc şi acuză unii orbeşte, fără noimă, exact ca înaintaşii lor din anii tragediei sovietizării României.

Ei nu CERCETEAZĂ, nu ANALIZEAZĂ, NU VOR DOVEZI, ARGUMENTE, ei pun la zid şi UCID MORAL.

Oare când vom scăpa de acest blestem căzut pe capul poporului român?

(…) Existenţa şi istoria au depins, au fost influenţate, determinate, ba chiar decise cu forţa de alţii şi, foarte rar, din ce în ce mai rar, de poporul român şi mai ales de conducătorii săi. Din 1918 încoace, nu ştiu când şi ce hotărâre de cumpănă, capitală, a luat acest popor şi politicienii lui. A fost un veac de aşteptare? De neputinţă? De nepăsare? De letargie?

         După surparea din decembrie 1989 a lumii comuniste – şi ea impusă nouă cu forţa dinafară!!! – cu tot ce a avut indiscutabil, rău, nociv, dar şi cu ceea ce s-a realizat cu mari eforturi umane şi materiale, ţara se caută, vrea să se redescopere, sa revină la o viaţă adevărată, să existe prin crezul şi fapta sa, vrea să scrie istorie. Dar nu a izbutit nimic.

         Amăgirea, vorba şi iluzia, numite NATO, UE, economie de piaţă, libertate, proprietate – au devenit… fapte, nădejdi mincinoase şi bucurie de formă. Căci noi, românii – cum spunea profesorul Florin Constantiniu – nu mai putem face istorie, nu suntem în stare s-o creăm şi să o scriem prin noi înşine, prin mari bărbaţi de stat ce sunt mereu şi zadarnic aşteptaţi.

         Mai mult, adaug eu, nu mai scriem istorie, ci doar o copiem, una vitregă, dictată de comisarii din afară.

         La această dramă a naţiunii, din exterior, se adaugă alta, din interior: la noi în ţară primim drepturi de la minorităţi, iar democraţii de timp nou, ce se vor europeni, occidentali, vor să distrugă, o dată cu TREI SFERTURI DIN POPORUL ROMÂN, şi TRECUTUL ŢĂRII, aşa bun-rău, tragic sau comic.

            O ţară fără TRECUT e ca un copac fără RĂDĂCINI: sortită PIEIRII.

            Vrea cineva această tragedie a ţării şi a oamenilor ei? Înclin să cred că da! Am avea mai mult, mult mai mult de câştigat, cercetând cu dreapta judecată trecutul, scoţând la iveală firişoarele de AUR din imensul steril al existenţei naţiunii, decât din aruncarea lui în lada de gunoi a istoriei.

        

         Oare nu a venit timpul să reîncepem jertfa scrierii unei istorii şi întemeierii unei Românii adevărate?

Acesta este un extras din cartea „Satanizarea României”, de Viorel Cacoveanu, apărută la Ed.Obiectiv, Craiova, 2006