II.  CONFRUNTAREA

                         Anii 2000 – 1950 î.Hr. aduc asupra Vechii Civilizaţii Europene o nouă ameninţare : invazia grecilor. De unde veneau aceste triburi seminomade de ahei şi ionieni ? După ultimele cercetări efectuate de arheologi şi istorici, se pare că originea lor este din stepele pontice ce mărginesc coastele de Nord – Est ale Mării Negre, dincolo de Peninsula Crimeia în sudul Rusiei.

                         Nu se cunosc  motivele care au generat o  migraţie de asemenea proporţii : posibil o presiune din partea altor popoare din zonă asupra lor, sau o creştere bruscă a numărului populaţiei, care necesita un spaţiu vital. Cert este că în  migraţia lor au urmat două căi : prima care a traversat întregul nord al Mării Negre, teritoriul ţării noastre de la Nord la Sud şi nu s-a oprit decât în partea de Sud a Peninsulei Balcanice ;  a doua cale a fost ocolirea Mării Negre pe la Est, traversarea podişului anatolian şi trecerea Mării Egee. 

                               Ce anume a determinat aşezarea lor în acestă zonă sudică a Balcanilor şi nu mai la nord ?

                               Dar să dăm citire la ceea ce scrie un reputat elenist, Pierre Lévêque în cartea sa ‘’ Aventura greacă ‘’ despre condiţiile geografice şi climatice din sudul Balcanilor : ‘’ Dintre marile peninsule mediteraneene, Grecia e cea mai săracă. Solul ei sterp, capriciile climei sunt deosebit de neprielnice pentru agricultură baza celor dintâi aşezări umane. Dar în însăşi indigenţa aceasta, un popor curajos găseşte o salutară constrângere ; această nenorocire funciară nu-i îngăduie să somnoleze într-o viaţă plină de înlesniri. Fixat pe un sol ingrat, munceşte din greu pentru a-l pune în valoare, defrişând pădurea, acoperind cu terase coastele dealurilor. Mai târziu va fi nevoie pentru a supravieţui, să născocească alte expediente. (. . . )

                               Iernile sunt aspre, verile călduroase. La Atena, temperatura variază în medie de la 19^o          la maximum 38^o. Tesalia şi Beoţia se prezintă vara, ca nişte stepe arzătoare peste care vântul ridică vârtejuri de praf. ( . . . )

                               La est de Pind, numai munţii cei mai înalţi se bucură de precipitaţii mai bogate – Olimpul e acoperit de brazi şi castani, iar coamele Parnasului sunt înzăpezite până în iunie, dar regiunile joase cunosc o lungă şi neîndurătoare epocă de secetă, căci din iunie până în septembrie nu plouă niciodată.

                               Vânturile contribuie şi ele la asprimea climei. Vara, presiunea scăzută a Mediteranei aspiră aerul Balcanilor, dând naştere vânturilor de nord care devastează lanurile, mătură Marea Egee şi alternează adesea cu  răbufnirile arzătorului sirocco. Iarna, rafale violente de vânt răcesc brusc atmosfera.

                               Îngustimea câmpiilor, caracterul excesiv al climei sunt prea puţin prielnice agriculturii. Pe solurile mai puţin sărăcăcioase se cultivă cereale (cu precădere orz în detrimentului grâului, mai ales în Atica), iar pe cele pietroase viţă de vie şi măslini. Muntele în mare parte despădurit încă din antichitate (...) nu oferă un mediu complemetar propice vieţii omului :versantele, roase de puhoaie, nu oferă decât locuri pentru păşunatul din timpul verii. Între câmpie şi munte, sărăcăcioase intinderi acoperite cu tufe de pipernicite de fistic, de mirt, cu feluriţi arbuşti, cu crini şi zambile sălbatice iar ici acolo câte un stejar pietros : domeniu predilect al caprelor şi  oilor.

                               Bogăţii minerale nu se găsesc nici ele în prea mare măsură. Câteva neînsemnate zăcăminte de fier şi cupru’’.

                               Un adevărat peisaj deyolant şi terifiant. Şi totuşi grecii s-au aşezat aici după un drum chinuitor de lung pe care numai un popor hotărât şi curajos putea să-l facă.

                               De ce au ales aceste zone sălbatice şi sărace, când în drumul lor au cunoscut bogăţia şi splendoarea arcului Carpatic, câmpiile Pontice întinse, roditoare, numai bune de cultivat, podişuri înalte ferite de eroziunea apelor de primăvară, păşuni întinse şi grase adevărată mană pentru caii lor obosiţi. Ne se poate să nu fi fost atraşi de clima blândă şi temperată propice activităţii umane. Darurile solului şi subsolului nu se poate să nu le fi  făcut cu ochiul : hrană din belşug, materiale de construcţii nelimitate, resurse minerale la discreţie.

                               Ne punem întrebarea de ce oare un popor războinic şi sălbatic cum erau grecii la acea oră, plecaţi în căutarea unui spaţiu vital nu au ocupat aceste zone bogate ale ţării noastre şi s-au mulţumit cu sărăcia din sudul Peninsulei Balcanice.

                               Istoria trebuie înţeleasă şi judecată, şi nu lăsată la discreţia tuturor prezumţiilor şi ipotezelor care mai de care fantastice.

                               Motivul  este foarte simplu, el este de natură umană : grecii au fost alungaţi de pe aceste teritorii după care au jinduit, de către populaţiie pelasge care trăiau paşnic în acele zone. Confruntarea dintre cele două civilizaţii, a fost teribilă, aceeaşi ca şi dintre pelasgi şi vechile popoare kurgane, dar de data aceasta localnicii învăţaseră arta războiului şi o foloseau în beneficiul lor.

                               Prima invazie greacă are loc în jurul anilor 2000 – 1950 î.Hr. Primii invadatori au fost ionienii, triburi seminomade şi războinice. Înfrânţi de populaţia pelasgă , localnica, pe teritoriul ţării noastre se retrafg spre sud, un ţinut cu o populaţie mai rară datorită condiţiilor de mediu. Grecii distrug totul în drumul lor. Iată ce ne spune despre acestea Pierre Leveque : ‘’ Se impune totuşi o analiză mai nuanţată. Primii greci sunt ionienii, care recunoşteau drept stăbun eponim un zeu fluvial tămăduitor, Ion, de la care ar fi păstrat temperamentul lor impetuos (cuvântul ionian ar fi avut semnificaţia de înflăcărat).

                               Cadrele sociale – împărţite în patru triburi – care îi caracterizează în epocile următoare, par să fi existat chiar de la aşezarea lor în Grecia.   Ei au ocupat, într-un mod, fără îndoială, destul de laşi, întreaga Grecie continentală şi Peloponezul, fără să impună populatiei preelene, pe care au subjugat-o un regim mai dur.’’

                               Se poate vedea foarte bine cine au fost primii invadatori de neam grecesc.Ce putem înţelege din acest citat : în primul rând un fapt foarte important despre religia acestor triburi ; credinţa într-un zeu numit Ion, de la care îşi iau numele şi nu Zeus. În al doilea rând artitudinea lor conciliatoare în momentul ocupării Greciei. Este şi normal ca o dată bătuţi şi izgoniţi din nord să se aşeze pentru a-şi trage sufletul într-o zonă aproape pustie. Tovărăşia puţinilor locuitori ai acestei zone  le va fi benefică, învăţând de la aceştia cultura pământului, specifică Greciei (măslin, viţă-de-vie, smochin) şi mai ales artă ceramică, meşteşugărească şi artizanală.

                               Legat de aceasta să-l cităm din nou pe Pierre Leveque : ‘’ s-a observat că majoritatea cuvintelor graceşti care ţin de domeniul agriculturii nu se pot explica prin limba greaca (astfel spus nu au corespondente indo-europene). Iată câteva exemple tipice:   sitos – grau ;  pisos  -  mazare ;  sicyos  -  castravete ; colocyntha  -  dovleac ; olynthos  -  smochina ; elaion  -  untdelemn ; rodon  -  trandafir ; hyacinthos  -  zambila ; narcissor -  narcisa . Cuvintele acestea, sunt, după toate aparenţele împrumutate din ‘’pelasga’’ (de la pelasgi, denumire pe care grecii le-au dat-o celor dintai locuitori ai  tarii lor), limbă care trebuie să fi fost comună anatolienilor din Grecia şi Creta. Şi subliniază cât se poate de bine tot ceea ce au învăţat grecii de la populaţiile pe care le-au subjugat.’’ 

                      Nu ni se mai pare şocant, ne-am obişnuit cu toate aceste afirmaţii. Să remarcăm doar două lucruri care rezultă foarte simplu din acest text : atât troienii cât şi cretanii erau civilizaţii pelasgice care vorbeau aceeaşi limbă prelatină. Şi dacă ne amintim şi acelaşi scris, identic de pe tăbliţele din Tărtăria şi Creta. Această mare comunitate minoică din Creta, insulă situată la jumătatea distanţei dintre Grecia peninsulară, Asia Mică şi Egipt, este una din cele mai strălucite civilizaţii ale Europei mileniilor 3 şi 2 î.Hr. Beneficiind de condiţii pedoclimatice favorabile, de legături cultrale cu Asia Mică, Grecia şi Egipt, pelasgii au creat aici bazele unei vieţi economice şi spitrituale infloritoare. Ne stau mărturie construcţiile lor monumentale, dezvoltarea meşteşugurilor, construcţiilor de nave care îi transformă în adevăraţi prim cuceritori ai mărilor.

                               Este suficient să dăm citire concluziilor lui Horia C. Matei în caracterizarea acestei civilizaţii pentru a ne da seama de superioritatea spirituală a pelasgilor în ansamblu. ’’Descoperirile  aeheologice atestă un înalt nivel de civilizaţie materială si spirituală : oraşe şi sate prospere, reţea de drumuri şi poduri de piatră, sisteme de canalizare, de aducţie a apei sau de desecari, cunoştinţe arhitectonice ilustrate de somtuozitatea palatelor, a vilelor sau a caselor cu unul sau două etaje, remarcabil progres în construcţia navală. La începutul epocii (2000 – 1600) este iniţiată construcţia celebrelor palate  din Cnossos, Phaistos, Mallia ca reşedinţe principale, dar totodată şi centre administrative, de cult, meşteşugăreşti şi de depozitare a mărfurilor. În magaziile palatelor erau adăpostite grâne, ulei, vin, produse meşteşugăreşti din ceramică, lemn, fildeş, aur, textile destinate comerţului cu Grecia, Egipt, Siria ; mărfurile cretane vor fi descoperite şi în îndepărtata Mesopotamia. ’’

                               Dar toate acestea vor fi distuse de două cutremure survenite în jurul anilor 1700 şi apoi 1400. Populaţia puternic lovită, nu va mai reconstrui vechile palate. Anii 1400 – 1200 î.Hr. aduc asupra lor a nouă nenorocire : invazia unui popor războinic şi crud, aheii greci.

                               Apariţia în Europa a cestui popor se produce în jurul anilor 1580 î.Hr. Drumul lor spre Europa urmează cele două căi deja cunoscute. Lovindu-se puternic de comunitatea care trăia în zona carpatică se retrag spre sud, trecându-i pe verii lor, ionienii, sub dominaţia lor,  ocupând mare parte din Grecia. Alte triburi de ahei pătrund prin Anatolia  ajungând la coastele asiatice ale Mării Egee. Acum va avea loc distrugearea altei comunităti pelasge înfloritoare, Troia.Informaţii despre aceasta ne dă chiar Homer în opera sa Iliada.  Data distrugerii Troiei este incertă, oscilând între 1183 după Eratostene şi 1280, dată pe care o propune Herodot. Povestea Troiei este cunoscută, remarcabil este faptul că după distrugerea cetăţii, grupul de supravieţuitori conduşi de Enea ajung în Italia, cerând sprijinul şi ajutorul lui Latinus şi a latinilor, altă comunitate pelasgică. Este şi normal ca un  conducător foarte inteligent şi conştient de soarta oamenilor lui, precum Enea, să ceară ajutor de la un neam şi de un sânge cu el.

                               Dar să revenim la cronologia istorică, anii următori năvălirii triburilor aheene nu aduc pace populaţiilor pelasgice din nord, implicit acelor de pe teritoriul ţării noastre. În jurul anului 1000 î.Hr. trece cel de-al treilea val al emigraţiei greceşti: dorienii care se deplasaseră din stepele asiatice odată cu aheii, dar în drumul lor au făcut un popas de mai lungă durată la sud –vest de Dunăre (pe teritoriul actual al Serbiei). Nu am putea afirma că relaţiile dintre dorieni şi băştinaşi au fost idilice, odată ce şi aceştia sub presiunile populaţiei pelasgice se retrag spre sud, deplasând şi ocupând cele două populaţii –ionică şi aheeană. Cele trei grupări vor da naştere în timp poporului grec şi a unei civilizaţii antice strălucite.

                               Dar tot acum comunităţile pelasgice din întreaga Europă îşi definesc identitatea ca popoare, devenind un micromozaic de culturi, începând să se diferenţieze prin tradiţii, port şi specific de limbă, dar păstrând fondul original.

                               Să dăm citire uneia din concluziile lui Nicolae Densuşianu în a sa carte ’’Dacia preistorică’’ :’’Iata aici o listă de popare barbare, care mai vorbeau şi în timpul lui August o limbă rustică latină : locuitorii din Bosporul cimeric, getulii, hiperboreii, colchii, dacii, galii, de lângă Rhodan şi iberii din peninsula de apus ’’.

                               Completând  tot el, alţi vorbitori de limbă barbară ca : ilirii şi macedonienii din zona Balcanică, latinii şi etruscii din peninsula Italică, tursenii din zona cuprinsă între Italia, Corsica, Sardinia şi Sicilia, turdetanii din Spania, ligurii din Galia, arimanii din Germania.

                               Este necesar să înţelegem comunitatea acestor limbi europene prin acest simplu mecanism care le-a creat şi nu invers.

                               Grecii au considerat din totdeauna această limbă, vulgară, iar pe vorbitorii ei barbari, fie că au fost troieni, cretani, traci sau romani.

                               Şi totuşi grecii le-au învăţat obiceiuile  şi cunoştiinţele, împrumutând de la barbari chiar şi elemente de limbă. Dar cel mai important lucru este că au luat de la pelasgi baza religiei şi mitologiei lor. Să-l cităm pe Densuşianu pentru a vedea că ‘’Zeii cei mari’’ (Uranus, Gaeea, Saturn, Zeus ) au fost zeii ocrotitori ai băştinaşilor.

                               De aceea pentru o jumătate de Europă, cu jumătatea sudică, panteonul zeiltăţilor a fost acelaşi, fie că oficianţii lor s-au numit greci, romani sau traci.

                               Odată cu ultimul val grec apare menţionată şi cea mai veche dată cunoscută din istoria poporului nostru, anul 657 î.Hr. când potrivit tradiţiei, Dorienii înfiinţează prima colonie greacă de pe litoralul Mării Negre cu numele de Istros, colonie care ca şi următoarele vor încerca să faciliteze comerţul şi schimbul cultural între cele două civilizaţii. Se pare că aceste aşezări greceşti de pe malul pontic au fost tolerate şi aprobate de către băştinaşi, ca un mijloc de a-şi procura unele obiecte necesare sau a vinde din abundenţă produsele lor. Astfel Istros şi puţin mai târziu Callatis şi Tomis devin porturi comerciale importante în care vinul, uleiul,armele, ceramica pictată, obiecte de lux şi podoabă, cerealele, mierea şi ceara, piele şi blănuri devin mărfuri de schimb necesare atât coloniştilor cât şi băştinaşilor.

                               Începând din acest moment în istoria universală poporul de nord de Dunăre va purta numele de geţi în izvoarele greceşti şi de daci în izvoarele romane.

                                      

                                                                                

C O R O L A R    1

SCRIEREA PELASGĂ

                               Până în ultimii ani s-a considerat că apariţia scrisului este legată de civilizaţia protosumeriană. Şi nu în mod deductiv ci bazat pe vaste cercetări arheologice. În straturi arheologice vechi Mesopotania au fost găsite o serie de tăbliţe cu scriere pictografică datate ce vechime în mileniul IV – V î.Hr. Tăbliţele descoperite la El Obeid (lângă vechea aşezare Ur), Warka (lângă vechiul oraş sumerian Uruk) şi Djemdet Nasra (în apropierea miticului oraş Kiş), sunt din lut ars, acoperite cu diverse desene şi inscripţii, dovedind o scriere pre-sumeriană ideografică. Scribul care a executat aceste notaţii s-a folosit de plăcuţe de argilă proaspătă, pe care a imprimat uşor cu ajutorul unei bucăţi de trestie diverse semne şi desene, ulterior plăcuţa a fost arsă realizându-se acea rezistenţă necesară păstrării lor ca viitoare documente.

                               Dar, şi aici este un dar, în anul 1961 Nicolae Vlasa descoperă în satul Tărtăria (jud. Alba) trei tăbliţe de lut ars (teracotă) într-o groapă de sacrificiu. Consensul arheologic unanim bazat pe datări cu radio-carbon (C14) la apreciază ca aparţinând mileniului VII-VI î.Hr. (anii 6200-5200).

                               Plăcuţele sunt din lut ars de dimensiuni mici : două plăcuţe rectangulare având desenate pe ele reprezentări animale şi vegetale, iar a treia, rotundă prezintă gravată pe ea o scriere grafică. Faptul întradevăr interesant este uimitoarea asemănare dintre această scriere şi cea din Djemdet – Nasra şi Creta. Şi datorită acestor similitudini s-au făcut ăncercări de descifrare a lor folosindu-se grafica sumeriană.

                               Sumerologul V. Titov afirmă că textul înscris pe cea de-a treia plăcuţă se traduce aproximativ prin textul : ‘’ În (cea de-a) patrusprezecea domnie pentru buzele (gura) zeului Sane cel mai vârstnic după ritual (este sau a fost) ars ’’, argumentând aceasta cu locul în care au fost descoperite, o groapă de sacrificiu, din care s-au excavat alături de plăcuţe, cenuşă şin oase de om matur dezmembrat şi calcinat. Titov susţine caracterul unui rit antropofagic de sacrificiu, rolul tăbliţelor fiind totemic. Numele zeului Sane, zeu tartaric,în cinstea căruia se face sacrificiul, îl consideră sinonim cu zeul sumerian Usmu.

                               Altă interpretare este făcută de către Janos Harmatta un reputat arheolog, care consideră că cele trei plăcuţe sunt nişte simple documente contabile ale unui negustor : ‘’Făină 60+10 (masuri) zeului Palil ; 20 (masuri) regelui Pontif ; 60+2 (masuri) zeului Usmu/Samos ’’.

                               În consemnările sale din ‘’Jiviie slova Tartarii’’, Boris Perlov caută descifrarea textelor de pe plăcuţe, plecând de la interpretările făcute de Nicolae Vlassa şi similitudinea existentă cu plăcuţele din Djemdet – Nasra : ‘’Pe prima tăbliţă dreptunghiulară e însemnată întruchiparea simbolică a doi ţapi, între dânşii e aşezat un spic. Poate că întruchiparea unor ţapi şi a unui spic a reprezentat simbolul bunăstării obştii,la baza căreia se află ocupaţia lor cu agricultura şi creşterea animalelor. Dar s-ar putea să reprezinte şi o scenă de  vânătoare. E interesant că un subiect de acelaşi fel se întâlneşte şi pe tăbliţele sumeriene.

                               A doua tăbliţă e împărţită prin linii orizontale şi verticale în sectoare nu prea mari. În fiecare sector sunt zgâriate diferite imagini simbolice. Acestea nu sunt totemuri ?

                               Cercul totemurilor sumeriene e cunoscut. Şi dacă se compară desenele de pe tăbliţa noastră cu imaginea de pe vasul ritual, găsit în săpăturile de la Djemdet – Nasra, vom remarca din nou o coincidenţă izbitoare. Primul semn de pe tăbliţa sumeriană e un animal, mai mult ca sigur un ied, al doilea reprezintă un scorpion, al treilea, după toate posibilităţile, un cap de om sau de zeu, al patrulea simbolizează un peşte, al cincilea o construcţie, al şaselea o pasăre. Astfel se poate presupune că pe tăbliţă sunt însemnate totemurile : ied, scorpion, demon, peşte, ‘’adânc-moarte’’,pasăre.

                               Pe a treia tăbliţă rotundă sunt înscrise următoarele : NUM, KA, SA, UGULA, PI, IDIM, KARA ,I.’’ (de către cele) patru conducătoare, pentru chipul zeului Sane, cel mai în vârstă (conducătorul – patriarhul – sacerdotul – preotul suprem) în virtutea adâncei înţelepciuni, a fost ars unul’’

                               Ce înţeles poate avea această înscripţie ?  S-o comparăm cu documentul Djemdet – Nasra pomenit înainte. În acela se află lista celor mai însemnate surori preotese care erau în fruntea a patru grupe tribale.  Poate că tot astfel de preotese conducătoare s-ar afla şi la Tărtăria. Dar mai există şi o altă coincidenţă. În inscripţia de la Tărtăria este pomenit zeul Sane, ba mai mult, numele zeului este reprezentat ca la sumerieni. Judecând după toate acestea, tăbliţa conţine informaţii  asupra ritualului uciderii şi arderii unui sacerdot, care şi-a săvârşit slujba într-un termen al conducerii sale.

                               Ne întrebăm atunci cine au fost locuitorii străvechi a-i Tărtăriei, care scriau în sumeriană, în mileniul V î.Hr., când despre sumerul însuşi nu se pomeneşte încă.  

                               Se impune de la sine o concluzie : inventatorii scrierii sumeriene au fost, oricât de paradoxal, nu sumerienii, ci locuitorii Balcanilor. Întradevăr, cum poate fi explicat astfel faptul că cea mai veche scriere din Sumer, datată din mileniul IV î.Hr. a apărut cu totul pe neaşteptate şi într-o formă dezvoltată ? Sumerienii (ca şi babilonienii) au fost doar elevi buni, preluând scrierea pictografică de la popoarele balcanice şi apoi dezvoltând-o în scriere cuneiformă.

                               Iată nişte concluzii şocante, la prima vedere, dar ele nu sunt decât nişte mărturii care dovedesc ascendenţa în timp şi spirit asupra altor popoare. Mă întorc din nou la Nicolae Densuşianu şi afirmaţiile lui legate de rolul civilizator al poporului pelasg în istoria universală. Istoria nu începe cu sumerienii şi Egiptenii în primele clipe ale umanităţii, ci cu pelasgii.

                               Această mică greşeală de a începe manualele noastre de istorie cu civilizaţiile din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord considerate ca primordiale, l-am luat de la istoricii greci antici, care considerau că înaintea lor au fost doar sumerienii şi egiptenii. Este mult mai simplu oricărui muritor să scrie ceva ‘’déjà vu’’ sau auzit Toţi istoricii greci au fost fascinaţi de realizările egiptenilor, şi să nu  uităm că civilizaţia greacă şi egipteană de la un moment dat au fost contemporane,evoluând paralel.

                               Sunt relevante cele trei traduceri făcute de Titov, Perlov şi Harnatta, înclinând mai mult spre traducerea lui Perlov, pare-se mai exactă şi din punct de vedere al ambientului în care s-au descoperit plăcuţele (groapa de sacrificiu) ; cu o singură corecţie, numele zeului Sane ar putea fi şi Saue, zeu omagiat de catre pelasgi, Sane fiind numele folosit de sumerieni, preluat deformat. Numele zeului Saue se gaseste foarte des in toponomia Ardealului: Sieu, Saulia, Sieusa, Saulesti, Sauaeu, etc !

                               Interesantă şi curajoasă este concluzia autorului mai sus menţionat, prin atribuirea acestei scrieri locuitorilor Balcanilor.

                               Mai este oare, necesar, să punem întrebarea, cine erau acei locuitori ai Balcanilor în mileniul VII – VI î.Hr. ?

                               Şi totuşi această strălucită descoperire este în continuare ignorată de cărţile de istorie şi enciclopediile publicate peste tot în lume, care, continuă să prezinte Sumerul ca loc al naşterii scrisului.

                               De ce ? Pentru că opinia unor ‘’ iluştri istorici ‘’ este că o singură descoperire, chiar arheologică, nu e suficientă pentru a convinge.

                               Şi atunci voi aduce şi câteva dovezi documentare preluate din opera lui Diodor din Sicilia : ‘’ Biblioteca istorică ‘’, care în urmă cu exact 2000 de ani (!) înainte de descoperirea de la Tărtăria, pomeneşte de scrierea pelasgă , fără ca acest lucru să de-a de gândit cercetătorilor din istorie : ‘’ ba chiar se spune că atunci când Cadmos adusese din Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăruia numele şi forma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni ; ar mai fi avut si denumirea specială de pelasgice (subl. noastră) fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor.’’ sau, ’’ cât priveşte Linos se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dionysos, înfăţişând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu şi Pronapides, dascălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului.’’

                               Iată cum o descoperire poate fi prognozată ! ! !

                               Această scriere a cărei dovadă arheologică nu poate fi contestată a dat naştere ulterior : scrierii sumeriene, liniarului cretan A şi B, scrierea civilizaţiei Văii Indusului, alfabetului grec, latin (modern), runic şi chirilic.

                               Interesant rămâne de studiat, viitorilor cutezători, modul în care s-a păstrat această scriere nealterată la plutaşii de pe Bistriţa, care în însemnările lor folosesc acelaşi fond de semne ca de pe tăbliţele de la Tărtăria, sau însemnele de pe veriga aparţinătoare tezaurului de la Pietroasa.

                               Dar cel mai interesant ar fi de aflat valoarea lor fonetică pentru a pătrunde în misterul ascuns al unei civilizaţii fantastice.

MONUMENTE  MEGALITICE

                               Prezenţa monumentelor megalitice este trecută sub tăcere de către istorici, fiind ignorate şi calificate drept fantezii ale naturii. Numai că aceste ’’fantezii ale naturii’’ au beneficiat iniţial de a fi erodate de aportul mâinii creatoare umane.

                               Realizări ale pelasgilor, impresionează prin insolit şi diversitate. Existente iniţial pe întreg teritoriul ţării, ele au dispărut ca urmare a acţiunii devastatoare a omului şi a factorilor climatici agresivi, păstrându-se doar în zonele montane, inaccesibile şi prin aceasta intangibile. Având un caracter statuar şi simbolistic impresionează prin măreţie şi impact vizual. Grupate izolat sau sub formă de sanctuar, străjuiesc crestele Carpaţilor, transmiţându-ne un mesaj enigmatic.

                               Pentru că enumerarea lor ar umple pagini întregi, ne limităm la amintirea celor mai interesante : sfinxul de la Bratoceni din masivul Ciucaş, sfinxul de la Pietrele lui Solomon din masivul Postăvaru, sfinxul Stânişoarei, sfinxul din Oaş, sfinxul din Cheile Nerei, babele din Caraiman, podul tăiat în piatră de la Ponoare-jud. Mehedinţi.

                               Am omis intenţionat prezentarea sfinxului din Bucegi, monument impresionant ce rivalizează cu Sfinxul din Gizeh. De altfel unii cercetători afirmă că cel egiptean este o palidă copie a celui carpatic, distrus în mare parte de agenţii atmosferici.

                               Uimitor este faptul că ambele construcţii au aceeaşi dimensiune şi se pare aceeaşi origine. Istoriile greceşti afirmă că realizatorii sfinxului egiptean ar fi celebrele ‘’popoare ale mării’’!  De fapt nu este singura dovadă a influenţei pelasge în modul de execuţie al construcţiilor egiptene. O descoperire făcută pe teritoriul ţării noastre avea să pună mari semne de întrebare cercetătorilor, legate de originea obeliscurilor faraonilor.

                               Pe o colină înaltă ce domină întreaga comună Polovragi din jud. Gorj, s-a descoperit fragmentul unui monument arhaic unic în genul său între monumentele preistorice ale Europei. Este un obelisc lung de 1,09 m, executat în granit, tăiat în patru feţe cu laturile principale de 0,45 m. Toate feţele monumentului sunt fin şlefuite, neprezentând nici o înscripţie. Asemănarea dintre acest monument carpatic şi obeliscurile egiptene este mai mult decât spectaculoasă. Semnele carpatice : cârja încârligată, sfinxul şi obeliscul străjuiesc mormintele faraonilor.

                               Întorcându-ne în spaţiul carpatic se cuvine să amintim relatarea lui Dimitrie Cantemir in ’’ Descripţio Moldaviae ’’ despre ‘’ Cheile Bicazului ‘’, drum străjuit de lespezi şi bolovani gigantici, dispuşi în linie dreaptă, care traversează pe la mijloc Basarabia şi se întinde până în Crimeia.

                               Dar dintre toate realizările pelasgilor cel mai mult impresionează gigantica construcţie megalitică cunoscută sub numele de Valul lui Traian sau Brazda lui Novac, iniţial denumită Brazda lui Iorgovan. Prezentându-se sub forma unui canal străjuit de un val de pamânt acesta pleacă de la Dunăre, pe la Porţile de Fier, traversează întreaga Câmpie Română şi Basarabia pentru a se opri la Don.

                               Iată de ce vestigiile trecutului trebuie reanalizate şi cercetate, pentru a li se reda adevărata lor valoare şi dimensiune. Pentru că aici în spaţiul  carpatic se află una din marile enigme sale rasei umane.

 

I.  VECHEA CIVILIZAŢIE EUROPEANĂ

P E L A S G I I

                                                              MOTO: "Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechtin (Marte), nascut din Terra (Gaea), 

domnul acestei tari, si dupa mine regele 

sau s-a numit cu drept cuvant,

 gintea pelasgilor ce stapaneste 

acest pamant" 

Eschil - (Supplices)

                               Descoperirile arheologice au dat posibilitatea istoricilor de a periodiza evoluţia omului. Pentru a putea delimita momentele distincte în care se afla omul în cursulevuluţiei lui, cercetările au împărţit istoria străveche în mai multe epoci. Caracterul şi numele acestor epoci este în directă legătură cu gradul de dezvoltare al omului în acea perioadă şi originea uneletelor folosite.                

                               Cea mai veche epocă, Paleoliticul, extins pe o perioadă cuprinsă între 1000000 – 10000, numită şi epoca pietrei vechi, este perioada hotărâtoare a procesului de antropogeneză, marcată de trecerea prehominizilor la Homo sapiens. Omul primitiv foloseşte ca unealtă şi armă o combinaţie simplă între lemn şi piatră cioplită. Organizaţi în cete de culegători – vânători – pescari se adăpostesc în peşteri sau refugii sub stânci, în apropierea cursurilor de apă şi a zonelor bogate în hrană. Epoca paleoliticului cuprinde trei subdiviziuni :

-         Paleoliticul inferior (1.000.000 – 100.000) se caracterizeaza prin apariţia primelor unelte şi descoperirea focului. În jurul anilor 600.000 se naşte Pitecantropus erectus.

-         Paleoliticul mijlociu (100.000 – 40.000) este perioada culturii omului de Neanderthal şi al primelor comunităţi mai mari, de tip gentilic.

-         Paleoliticul superior (40.000 – 10.000) marchează dispariţia omului de Neanderthal, în mod enigmatic, destinul omenirii va fi continuat de Homo sapiens, rudă mult inferioară fiziologic.

                               Epoca Mezoliticului (10.000 – 5.500) marchează sfârşitul perioadei glaciare şi îmblânzirea climei. Marile comunităţi gentilice se divizeaeză, diferitele grupări mişcându-se spre noi teritorii necunoscute până atunci.

                               Epocă de trecere, mezoliticul face loc neoliticului (5500 – 2500) – epocă a pietrei şlefuite -, perioadă zdruncinată de mari mutatii în viaţa omului primitiv. Comunitaţile umane se dezvoltă pe baza extinderii agriculturii şi creşterii animalelor domestice. Aceste activităţi obligă gintele la sedentarizare şi la amenajarea unor locuinţe durabile, pe termen cât mai lung. Apare tribul ca o formă superioară de organizare, şi primele aşezări – sate apărate de o reţea de garduri şi şanţuri. Cultul zeilor părăseşte marile spaţii ale stepelor şi pădurilor, practicându-se în altare şi sanctuare primitive. Uneltele şi armele sunt  calitativ mai perfecţionate, acordându-se o atenţie deosebită finisării şi diversificării lor.

                               Transformările profunde din rândul comunităţilor umane sunt cauzate şi de schimburile culturale, rezulte in urma penetraţiei  triburilor străine sau a mişcărilor de populaţii. Astfel perioada anilor 2500 – 1800, este perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului (1800 – 800).

                               Metalurgia bronzului adusă din Orient (după unii istorici), capătă amploare. În scurt timp uneltele şi armele din piatră vor fi înlocuite cu similare din bronz şi aramă.

                               Rolul revoluţionar în accelerarea dezvoltării societăţilor umane îi revine însă fierului. Metalurgia fierului se consideră că ar fi apărut în Asia Mică, regatul Hitit, în jurul anilor 1500 î.Hr., de unde s-a răspândit, după anul 1200 î.Hr. si spre spaţiul carpato- danubian. Epoca fierului (800 î.Hr. – sec. I d.Hr. ) aduce cu ea profunde modificări în cadrul comunităţilor umane ale acelor timpuri.

                               Acesta este schematic modelul folosit de către cercetători şi, învăţat în şcoală de către copiii noştri.

                               Şi, totuşi , nu este chiar aşa!

                               Dacă se aplică această schemă şablonizată ar rezulta că cei care au construit piramidele, cei care au tăiat pietrele de la Abydos, Karnas şi Luxor au lucrat cu ciocane de lemn şi piatră, iar cei care au sculptat dala de la Palenque şi poarta Soarelui din Bolivia nu cunoşteau fierul, bronzul sau arama ! Cum este posibil că în mormintele descoperite în Europa, Asia, America, datate acum 10.000 de ani (!) s-au găsit obiecte din bronz, aur, platină şi oţel inoxidabil ! Iată cum apoca bronzului este împinsă înapoi cu numai 6.000 de ani ! 

                               Să ne amintim de crearea metalurgiei fierului pe teritoriul  Asiei Mici şi atribuită hitiţilor. Şi iată cum o dogmă susţinută cu dinţii, cade, fără drept de apel, răsturnând întregul eşafodaj migălos construit de-a lundul timpului şi prezentat cu  ’’precizie stiinţifică’’ în toate cărţile de specialitate.  Dar despre ce este vorba ?

                               ‘’ La Medzamor în Armenia sovietică (în momentul descoperirii, Armenia, încă aparţinea de imperiul sovietic – N. A.) Dr. Korioun Meguertchian a scos la lumină cea mai veche uzină metalurgică din lume.

                               Expertize riguroase fac să urce construcţia sa la 5.000 de ani, cu două – trei mii de ani înainte de bronzul şi arama preistoricilor !

                               S-a găsit la Medzamor vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, agrafe, inele, brăţări, etc. din toate metalele cunoscute.

                               Topitoria avea o serie de cuve tăiate în stâncă unde minereul sfărâmat, periat, spălat, se curăţa şi se îmbogăţea până la obţinerea metalului pur. Mai mult de 200 de cuptoare ar fi îngropate, dar 25 au fost scoase.

                               Medzamor era un centru industrial al epocii, zise în derâdere, neolitică ; aici se trata metalul de import, care era pe urmă prelucrat şi distribuit popoarelor din Orientul Apropiat.

                               Se lucra aici arama, bronzul, plumbul, zincul, ferul, aurul, cositorul, arsenicul, manganul etc.  Si de asemenea oţelul.

                               În adevăr s-au găsit acolo, cleşti de oţel, fine şi încă strălucitoare, analoage cu pensetele noastre de depilat.  Ele aunt puţin mai recente, datâd numai … de acum 3.000 de ani ! Patruzeci de varietăţi de bronz erau topite în uzine şi destinate diferitelor industri.

                               Aceste descoperiri verificarte, autentificate de Institutele stiinţifice din U.R.S.S., controlate de cele din Statele Unite, Franţa, Anglia şi Germania, n-au modificat unghiul de vedere al preistoricilor.

                               Epoca fierului, epoca bronzului rămân ceea ce erau …chiar  dacă, cu două milenii mai înainte se topeau ustensile de oţel ! 

                               Este eretic cel ce susţine contrariul ! ‘’

                                                                                        (Robert Charroux)

                               Oamenii mezoliticului trăiau rudimentar folosindu-se de unelte de lemn şi piatră cioplită pentru a supravieţui ; totuşi foloseau SCRISUL ! Ridicându-se cu greu din starea de semi- sălbăticie constuiau totuşi sanctuare strict orientate după poziţia astrelor !

                               Prin descoperirea fosilei umane se la Bugiuleşti, jud. Vâlcea, limita paleoliticului este împinsă înapoi în timp  DOAR cu aproximativ 800.000, 1.000.000 de ani(!).

                               Trebuie să-i dăm dreptate lui Mircea Eliade când afirmă atât de tranşant că : ‘’ Sunt unele cărţi care necesită atât de lungă maturizare încât se învechesc şi sunt depăşite de ştiinţă înainte chiar de apariţie. Cam astfel a fost cazul Geticei lui Vasile Pârvan, lucrare genială care se va citi pentru Pârvan, şi nu pentru adevărurile sale, adevăruri an de an tot mai îndoielnice.’’

                               De ce apar aceste discrepanţe uriaşe între cărţile actuale, consacrate ale unor istorici şi , noile descoperiri arheologice ? Pentru că în general noi oamenii avem tendinţa de a fi dogmatici, mult prea comozi să încercăm să ne modificăm anumite mentalităţi. Refuzăm să credem că înaintea actualei civilizaţii a existat o altă civilizaţie care a putut să strălucească prin grandoarea şi cuceririle ei. Şi urme ale ecestei civilizaţii sunt răspândite peste tot pe pământ, dar, şi la ora actuală studiate doar ca simple ciudăţenii şi nu omologate ca realităţi istorice. Dar aceasta este cu totul altă poveste, care nu intră oarecum în cuprinsul acestei lucrări.

                               Perioada de care ne vom ocupa mai în amănunţit este mai apropiată nouă, mai bogată în date şi mărturii şi anume cea de acum 9000 de ani (adică 7000 î.Hr.). Dar pentru a avea o mai multă înţelegere asupra acestei epoci ne vom folosi de scrierile doamnei Marija Gimbutas, eminentă profesoară a Universităţii California din Los Angeles, care prin prefaţa cărţii ei ne obligă la o gândire plină de respectă pioşenie: ’’ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală , teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo – europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului ( . . . )

                               Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio – carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori.

                               A devenit de asemenea evidentă că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob.În Vechea Europă nu existau fortificaţii elaborate şi nici arme de luptă. Absenţa reprezentărilor privind societatea războinică sau condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care femeile aveau rolul principal şi în care atât bărbaţii cât şi femeile activau în mod egal întru binele  comun.

                               A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu  energiile creatoare ale naturii. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şia cuprului, caren însemnau mai mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii ori ridicarea caselor ( .. .) ’’.

                               Şi pentru a fi şi mai concret completăm cuvintele Marijei Gimbutas, cu crezul de o viaţă al marelui nostru mitologist şi istoric Nicolae Densuşianu legat de existenţa poporului pelasg: ’’ ( . . . ) ( pelasgii )au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. (. . . ) Pentru poporul grec, pelasgii erau ’’ cei mai vechi oameni de pe pământ ’’. Rasa lor li se părea atât de arhaică,atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri încât tradiţiunile şi poemele graceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale.’’

                               Şi iată că istoria, nu începe la Sumer, aşa cum am învăţat până acum. Istoria începe aici în spaţiul Carpato – pontic, în tara Geei (generatoare a matriarhatului ca formă de conducere)şi a lui Pelasgos cel născut din pământ negru. Iată cum se leagă scrierile recente bazate pe multiple dovezi arheologice, ale Marijei Gimbutas cu intuiţa genială a lui Nicolae Densuşineanu.

                               Iată cum termenul general de Veche Civilizaţie Europeană îşi recapătă numele legitim cel de civilizaţie pelasgă. Au fost necesari ani ca ideile parţial uitate ale lui Densuşineanu, parţial luate în râs, să poată fi verificate, în parte şi argumentate. Monumentala lui carte se cuvine a fi studiată pentru că este un izvor de informaţie nesecat şi nu putem şti că poate mâine printr-o mică descoperire documentară sau arheologică să se confirme multe alte prezumţii ale istoricului, care astăzi ar părea banale sau fantaste.

                               Şi totoşi  care ar fi putut fi motivele generatoare ale unei mari civilizaţii în această zonă. Ne folosim din nou de afirmaţiile unor iluştrii istorici. N.J.Jirov concluzionează în celebra sa carte ’’ Atlantida ’’ ca: ’’ Civilizaţiile primare au fost cele de munte. Astfel cultura sumerienilor din Mesopotania a fost creată de oameni veniţi din ţinuturile muntoase. Cultura chineză şi cea indiană au fost întemeiate de asemenea de triburi muntene. Cele mai dezvoltate culturi din ambele Americi au apărut în regiuni de munte ţşi pe platouri.’’ Iar ca o completare folosim si  afirmaţia lui Jaques de Launay : ‘’civilizaţia se dezvoltă în zonele temperate caracterizate prin ierni aspre şi veri cu căldură normală.’’

                               Şi astfel  se concretizează un sumum de factori determinanţi în geneza Vechii Civilizaţii Europene, factorii de mediu geografici şi climatic. În acest sens ne este uşor să argumentăm existenţa unei populaţii predacice – pelasgă – pe teritoriul României, ţinând cont de varietatea şi complexitatea formelor de relief existente.

                               Zonele montane şi înaltele platouri ofereau peşteri în care oamenii se puteau adăposti ; piatră şi lemn ca material de construcţii pentru case şi sanctuare; apă curată atât de vitală existenţei fiinţei umane; hrană suficientă şi bună sub formă animală, rezultată din vânat şi pescuit, sau vegetală din diferite plante, fructe sau diverse rădăcini. Marile zone de păşune au împins omul spre ideea de a-şi asigura un trai mai sigur, prin creşterea animalelor (iniţial oi apoi vite) obligându-l la mari deplasări, ocazie cu care a descoperit marile câmpii sudice si estice, câmpii care l-au făcut să viseze la sedentarizare. Şi iată cum începe marea epocă a agricultorilor, care învaţă din instinc să supravieţuiască folosindu-se de un complex  de plante şi animale: grâu – orez, oaie – capră – vite – porc – câine şi ulterior şi cal.

                               Şi totodată cum apar şi realţiile interumane dintre diversele comunităţi, în primul rând prin necesitatea  schimbului de  produse specifice zonei de habitat (băştinaşii montani cu cei de la câmpie). Dar eceste realţii nu se limitează doar cu atât ci ele converg spre forma mai complexă facilitând apariţia unor mari grupări umane care, sub conducerea unor oameni dotaţi intelectual şi spiritual s-au extins paşnic şi spre alte zone ale Europei.

                               Conducătorii acestor grupări formate ştiau  că îşi asumă o  responsabilitate enormă: viaţa şi existenţa semenilor săi şi prin aceasta propria lor existenţă. Dar aveau un ascendent moral, o experienţă asemănătoare a omului conducător – primar, aşa dupăă cum ne este relatată de acelaşi Nicolae Densuşineanu: ’’Arcazii, popor pastoral şi viteaz, după cum ne spune Pausanias, căci cel dintâi om născut pe pământ a fost Pelasg, un bărbat, care se distingea prin mărimea, prin frumuseţea şi puterea figurei sale şi care întrecea pe toţi ceilalţi muritori prin facultăţile spiritului său; că acest Pelasg, după ce a început să domnească a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să-şi construiască colibe, pentru a se apăra de incomodităţiile frigului, a ploilor şi a căldurilor ; că el a învăţat pe oameni să-şi facă haine din piei de oaie ; le-a interzis să se mai nutrească şi mai departe cu frunze, cu buruien i cu rădăcini ( . . . ).’’

                               Iată cum este explicată de antici, prin legende, modalitatea de formare a primelor comunităţi umane.

                               Extinderea pelasgilor nu s-a limitat la teritoriul României, sau la cel imediat următor. Urme şi dovezi ale existenţei lor apar şi  în Ucraina şi actuala Republică Moldovă, Ungaria şi sudul Slovaciei, întreagă zona Balcanică inclusiv Grecia şi insulele limitrofe, zonele de coastă ale Asiei Mici, Italia şi Sudul Franţei, coastele Mediteraniene ale Spaniei. Inventarele arheologice care relevă existenţa lor sunt imense, începând cu vestigii ale unor aşezări paşnice, cetăţi şi ziduri de apărare, sanctuare şi obiecte de cult, obiecte de muncă şi de luptă, opere de artă neegalate, construcţii megalitice.                 

                               Dar cel mai important lucru rămas de la ei este limba, acea limbă unică cu specific vechi european, o limbă  prelatină-  aşa-zisă protolatina !

                               Sunt convins că această afirmaţie va părea şocantă, dar în cursul acestei lucrări voi încerca să argumentez cât mai precis această afirmaţie întradevăr riscantă la prima vedere.

                               Acum mă voi referi la o afirmaţie foarte edificatoare care se găseşte în Vechiul Testament (geneza) legată de momentul construirii turnului  Babel: ‘’ Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte’’. Să încercăm să ne explicăm această afirmaţie simplu şi fără prea multe deducţii. Civilizaţiile umane vechi au apărut în diferite zone ale Pământului, în adevărate focare, de unde s-au extins circumferic :

-         astfel în Asia, populaţiile irano – indiene (dravidiană) formate pe podişurile munţilor Himalaia, s-au extins apoi în zona peninsulei indiene şi a Asiei de Vest. Normal ca această populaţie să fi folosit iniţial aceeaşi limbă;

-         civilizaţia născută pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, asiro – babiloniană a generat apariţia  popoarelor din Orientul Mijlociu. Limba vorbită era o limbă semită din care s-au format ulterior limbile arabe şi ebraice actuale şi vechile limbi feniciene, egiptene, arameice, abisiniene;

-         civilizaţia chino – mongolă născută pe platourile Tibetane s-au extins în întreaga Asie Centrală şi de Est. E foarte simplu de observat că limbile chineză, mongolă, coreană, japoneză şi celelalte din zonă au un fond comun. Deci ele au fost generate de o limbă unică.

                               Concluziile istoricilor în acest sens sunt unanime, fără dubiu : ’’ Limbile indo – europene evidenţiază numeroase apropieri, în primul rând gramatical, care nu se pot explica decât printr-o unitate lingvistică genuină, o limbă comuna, ce presupune o patrie comună şi un popor iniţial ’’. (!) ( I.H.Crişan – Spiritualitatea geto–dacilor ).

                               Chia dacă majoritatea istoricilor refuză să mai creadă în mitul ‘’ popoarelor indo-europene ’’ totuşi mai folosesc acest termen perimat şi greşit dintr-un automatism lingvistic.

                               Teoria prin care se afirmă că Europa ar fi fost invadată, la un moment dat de în istorie, de un popor de origine asiatică, nu poate fi nici dovedită şi nici argumentată. Nu a existat niciodată o limbă indo-europeană care să infuzeze spiritualitatea  lingvistică a “neoliticului’’ şi, să-i confere o nouă identitate.

                               De altfel I.C.Drăgan, în ideea de a fi împăciuitor între partizanii teoriei populaţiilor indo-europene şi contedtatari propune şi susţine termenul de ’’ populatie euro-indiana’’ argumentând : ’’ Din această mare unitate euro-indiană, compusă din populaţii vorbind o limbă comunăla origini, s-au născut marile ramuri ale familiei europene  străvechi, teză susţinută şi argumentată de de numeroţi lingvişti precum : Boppe, Coeurdoux etc. Invazia  euro-indiană s-a extins până în Mesopotania prin Sumer şi până în Iran, iar în india, prin puţinii aşa-zişi Brahmani (şef politici religioşi), asemănători rasiali cu noi Europenii şi total deosebiţi de Dravizii localnici. Arianii din Europa s-au răspândit mai mult pe continent şi mai puţin în India, motiv pentru care apare mai justificată expresia de euro-indieni în locul celei vechi de indo-europeni.’’

                               După ce am prezentat termenii de indo-europeni şi de euro-indieni, vă voi prezenta şi originea numelui de arieni care desemnează de altfel aceeaşi populaţie.

                               Vechea civilizaţie a Indusului, civilizaţia dravidiană de la Mohenjo-Daro, coboară dim marea familie a irano-indienilor formată pe platourile Himalaiei, şi răspândită în Asia Centrală şi de Vest prin mişcări succesive. Limba folosită de această populaţie nu are legătură cu grupul de limbi ariene. La ora actuală exstă puţini descendenţi ai acestei mari civilizaţii, habitaţi în zonele retrase ale Indiei, în jungle inaccesibile, vorbind dialecte din aşa numitul grup Munda de limbi. Aceste mici comunităţi mane ce supravieţuiesc timpului sunt organizate în triburi cu identitate proprie şi nume propriu : Santali, Khonzi, Gonzi etc.

                               Chiar antropologic descendenţii grupului irano-indieni sunt total diferiti de cel european (arian), având o pigmentaţie a pielii mai închisă (brună) şi o statură scundă.

                               În jurul anilor 1500 î.Hr. această civilizaţie va fi invadată de un popor de rasă albă, pe care aveau să-l denumească Arya, ceea ce înseamnă ‘’străin’’, iar mai târziu ‘’om de origine nobilă sau stăpân’’. Impactul dintre cele două civilizaţii a creat actualul popor indian.

                               De unde veneau aceşti arieni Ce limbă vorbeau ei, atât de diferită de dialectele locale ?

                               Cercetătorii nu reuşşesc să se pună de acord pentru a soluţiona problema.

                               Să încercăm să facem puţină ordine  în gândirea noastră şi să încercăm să judecăm.

                               Să ne amintim de afirmaţiile Marijei Gimbutas în legătură cu Vechea Civilizaţie Europeană. Să ni-l reamintim pe Nicolae Densuşineanu al crez de o viaţă a fost că : ‘’Înainte de civilizaţiunea gracă şi egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. Influenţele acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pământ.

                               Pelasgii au fost adevăraţii fondatoriai stării noastre actuale ( . . . )

                               Pelasgii ne apar după vechile tradiţiuni istorice ca una şi aceeaşi populaţie cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizaţiunii, animale domestice, cultura cerealelor şi o artă industrială mai prograsată.’’

                               Concluzie :

                               Rasa albă s-a născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic extins până în zona caucaziană, de unde s-a răspândit apoi prin mişcări succesive în întreaga Europă, cu preponderenţă în jurul bazinului mediteranian, fapt care le-a adus şi supranumele de ‘’popoare ale mării’’

                               Care sunt argumentele afirmaţiei de mai sus ?

                               În primul rând, existenţa fizică a grupurilor de oameni depinde de factori sociali, culturali şi mai ales geografici, de condiţiile necesare desfăşurării funcţiilor fiziologice minimale ale organismului uman. Omul  a trăit din cele mai vechi timpuri pe teritoriul carpatic, găsind din abundenţă hrană şi apa necesară organismului.

                               Un alt argument important, este, existenţa în exces a sării, substanţă fără de care nici un mamifer nu poate trăi.

                               În mileniul VII î. Hr. (!) pelasgii aveau o scriere proprie , cea care va genera apoi alfabetele antice şi cele moderne. Ori un popr care în jurul anilor 6000 î. Hr. scria şi-şi contabiliza viaţa de zi cu zi, nu putea să se afle în stadiul de neolitic.

                               Prezenţa acestei civilizaţii pe teritoriul ţării este confirmată şi de existenţa marilor construcţii megalitice care păzesc Carpaţii.

                               După cum ne spune Eschyl ginta pelasgilor a stăpânit iniţial acest pamânt, respectiv Europa, de la începutul timpului istoric. Ori un asemenea popor întins pe o suprafaţă atât de mare nu avea cum să dispară peste noapte, iar spaţiile ocupate de ei să devină pusti.

                               Vă veţi întreba de ce m-am oprit la termenul de ‘’ pelasgi’’ ?

                               Pentru că mi se pare cel mai corect din punct de vedere istoric. Termenii de populaţie ‘’indo-europeana’’ si ‘’euro-indiana’’ sunt termeni moderni fără nici o legătură cu adevărul istoric. Deoarece atâta timp cât s-a pedalat pe teoria că Europa a fost invadată de un popor asiatic, cercetătorii au îmbrăţişat cu frenezie noţiunea de indo-european dintr-o oarecare intuiţie, dar fără nici un support arheologic. Nu există nici o dovadă că rasa albă a venit ‘’de undeva, cândva’’din Asia şi a fost generatoarea popoarelor europene.

                               Invers, da ; este un fapt istoric dovedit că Asia Mică, Orientul Apropiat şi India au fost invadate de triburi de Arieni care veneau din Europa, mai corect spus, din bazinul carpato-pontic. Dar nici termenul euro-indieni adoptat ad-hoc, de către cercetători, nu este corect, deoarece civilizaţia indiană s-a format pe scheletul comunităţii irano-indiene ; arienii infuzând doar această civilizaţie.

                               E timpul să nu mai alăturăm doi termeni complet contrarii, pentru a crea o populaţie utopică, care nu a existat niciodată.

                               Să rămânem mai bine la termenii folosiţi de antici, pentru că ei i-au cunoscut, şi, au fost în directă legătură, indiferent dacă grecii şi egiptenii i-au numit ‘’pelasgi’’ iar dravidienii ‘’arieni’’.

                               Cum arătau aceşti pelasgi ne-o spun reprezentările de pe vase ceramice şi statuetele descoperite.

                               Din puct de vedere antropologic pelasgii sunt diferiţi de greci şi egipteni : având chipul oval, alungit, bărbia retrasă, fruntea înaltă, nasul drept (roman!), ochi mari denotând vivacitate şi inteligenţă, carnaţie albă contrastând puternic cu părul bogat blond sau castaniu. Bărbaţii erau medii de înălţime, puternici, foarte agili, iar femeile mignone, delicate, deosebit de frumoase şi suple.

                               Iată cum în sec. VII – VI î. Hr. într-o Europă dominată de un Homo sapiens aflat în epoca pietrei (după cum afirmă marii cercetători ai istoriei), primitiv şi sălbatic îşi afirmă prezenţa un tip antropologic deosebit. ‘’ Un asemenea tip uman, zvelt, fin, specific, deşi unele trăsături se întâlnesc şi la alte popoare mediteraneene, apare curios dacă este comparat cu imaginea general admisă despre omul din neolitic şi chiar antic ( . . . )

                               Locul de unde a venit populaţia respectivă (care a adus cu ea şi obişnuinţa folosirii metalelor neferoase) rămâne încă incert. Caracteristicile antropologice elimină Africa, Asia şi Grecia continentală, iar printre popoarele din Orientul Mijlociu nu se numărau prea multe de navigatori în mileniul al III-lea î. Hr. Oricum, argumente de ordin istoric şi cultural, la care se adaugă diferenţele majore privind însăşi concepţiile despreom, Univers, viaţă, societate, religie etc. a cretanilor, par să excludă Orientul Mijlociu, rămânând deschise doar două posibilităţi : emigrarea unei populaţii necunoscute din Asia Mică, ori, din Sud-Estul Europei (. . .)’’ ( Dan Apostol în Terra -  Planeta Vieţii,  vorbind despre cretani, popor de origine pelasgă ).

                                Concluzie clară : Sud-Estul Europei, adică mai pe înţeles – spaţiul carpato-pontic ! ! !

                               Şi această fantastică civilizaţie pelasgă s-a extins în întreaga Europă, Asia Mică şi Africa circumediteraneană generând istoria preantică.

                               Este normal ca un asemenea popor să aibă şi o limbă proprie, unică, în stadiul incipient, care a dat naştere ulterior la o mare parte a limbilor europene.

                               Şi care era această limbă ?

                               Grecii afirmă la venirea lor în Europa, că pelasgii vorbeau o limbă BARBARĂ , mult diferită de a lor, fără să-i amintească caracterul.

                               Care este caracterul acestei limbi ni-l comunică Quintilian afirmând că, dacă, se adaugă la cuvintele latine, ori, se lăsau pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. 

                               Cicero numeşte limba poporului lui ca o limbă barbară coruptă – Barbaries domestica. Astfel după unii autori, limba barbară avea caracterele unei limbi latine vulgare sau rustice. De altfel ei etichetau ca limbă barbară toate dialectele populaţiilor de rasă pelasgă, indiferent că erau din Spania, Gallia, Dacia, Germania sau Tracia. Iar la rândul lor, romanii erau consideraţi de graci vorbitori de limbă barbară.

                               Isidor din Sevilla ne spune că cea mai veche limbă latină a fost numită lingua prisca, adică, limba bătrână.

                               Ovidiu şi-a compus ultimele versuri apelând la latina barbară a geţilor, atât de apropiată de latina literară ; afirmând el însuşi că a devenit un poet get. De altfel, după cum este evident şi pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci şi împărat se face fără translatori, în deplină înţelegere. Şi nu credem că dacii cei ’’ mândrii şi nemuritori’’ s-au servit de latine împăratului !

                               Putem afirma cu toată convingerea şi în conformitate cu concluziile trase de iluştri istorici, că limba civilizaţiei pelasge a fost o PROTOLATINA, sau altfel zis o latină vulgară.

                               Un alt argument important în susţinerea acestei afirmaţii este de ordin geografic. Spaţiul sud-european de la vest la est este ocupat de popoare de limbă latină (cu mici enclave), rezultate nu din romanizarea lor cu romanii, ci, din originea lor comună pelasgă. Romanii nu au reuşit să romanizeze limba dacă în 165 de ani, precum nu au reuşit să romanizeze pe egipteni în 425 de ani (30 î.Hr. – 395 d.Hr.); pe greci în 641 de ani (146 î.Hr. – 395 d.Hr.) ; pe evrei în 325 de ani (70 d.Hr. – 395 d.Hr); pe maltezi în 1088 de ani (218 î.Hr. – 870 d.Hr.) ; pe britanici în 400 de ani şi mai ales nu au reuşit să creeze o limbă unitară în propria lor Italie, odată ce există 1.500 de dialecte (!).

                               Pe parcursul istoriei această limbă ‘’bătrână’’ îşi va păstra unitatea, fiind suportul pe care se vor construi limbile latine europeene. Diferenţele lingvistice dintre ele au fost cauzate de aşezarea geografică şi influenţele produse de popoarele care au venit ulterior, pe parcursul istoriei, în contact. Astfel limbile : italiană, franceză, spaniolă  şi portugheză au suferit influenţe germanice, iar româna, slavone.

                               Istoria pelasgilor este puţin cunoscută din textele antice. Ne-au rămas puţine relicve de la ei pentru a putea cunoaşte această mare civilizaţie uitată. Se pare că multe informaţii despre ei se află în mitologia greacă şi egipteană ş informaţii care se cer  a fi descriptate. Ceea ce se cunoaşte este puţin şi trebuie să ne bazăm pe intuiţie pentru a putea discerne realitatea istorică.

                               Începând cu anii 4400 î.Hr. civilizaţia pelasgă se vede nevoită să-şi schimbe structura socială. Atacartă dinspre Est de valuri succesive de triburi nomade (numite Kurgan de M. Gimbutas), provenite probabil din Asia, se vede nevoită să se apere. În faţa pericolului au loc profunde modificări de ordin social, culminând cu trecerea puterii decizionale în mâinile bărbaţilor. Obligaţi să facă faţă unui duşman crud, puternic înarmat şi călare, pelasgii vor învăţa să-şi facă propriile lor arme, să folosească calul ca mijloc de război, vor construi în jurul aşezărilor ziduri, împrejmuiri şi şanţuri de apărare. Atacatorii vor fi repede înfrânţi şi alungaţi.

                               În mileniul al III-lea î.Hr. poporul pelasg se va angrena în mari mişcări şi deplasări de populaţii :

-         spre sud, ocupând Asia Mică şi insulele Mării Egee (aşa se poate explica cum a ajuns alfabetul carpatic pelasg în Creta).

-         spre sud-est în Sumer (ducând cu ei scrierea care va fi etichetată ca ’’sumeriana’’).

-         Spre nordul Africii (cârja încârligată a păstorilor carpatici este prezentă în mâinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor).

-         Spre India, în jurul anilor 1500, pomeniţi de cronicile  Văii Indusului ca Arieni – Arya  “strain !”, (multe legături spirituale s-au descoperit între civilizaţiile europeene şi cea indiană).

                               Aceste mişcări ale populaţiei pelasge au fost ciclice, permiţându-le să ocupe mare parte a Europei, Asiei Mici şi Orientale, parte din subcontinentul Indian şi Africa de Nord (Egiptul) , repetându-se la anumite intervale, determinate de sporul de populaţie şi necesitatea de noi spaţii.

                            Celebra epopee sanscrita “ Ramayana “, scrisa in secolul IV iHr. si alcatuita din 24.000 de distihuri si care prezinta epopeea printului Rama descrie in mod clar si distinct aceaste masive miscari de populatii dinspre zona Carpatilor si a Caucazului catre alte spatii.

                           Demn de remarcat in aceasta epopee ca printul Rama este identificat ca “preot scit”. Ori numele de Scitia era in antichitate denumirea unui spatiu care cuprindea o parte din Dacia (Doborgea) sub numele de Scitia Mica si stepele nord – pontice, sub numele de Scitia Mare. Termenul Scitia defineste o provincie istorica si mai putin o regiune locuita de sciti. In urma unei revelatii divine Rama ajunge conducatorul spiritual al poporului sau. In urma unor divergente intre conducatorii pelasgi, Rama isi va duce adeptii spre India, spre noi teritorii. Miscarea este masiva, pelasgii cucerind Caucazul, Iranul, India si Ceylonul. Rama este prezentat nu ca si un cuceritor, dornic de expansiune ci ca si “conducator al poparelor, domnul lumii, stapanul sufletului sau si dragostea oamenilor, tatal si mama supusilor sai; el a stiut sa uneasca toate fiintele intr-un lant unic al iubirii” ( E.Schure – Marii Initiati)

                           Iata cum a fost considerata chiar si in India influenta civilizatoare pelasga asupra populatiilor bastinase.

                           Demn de amintit este numele printului si al poporului lui: RAMA, RAMANI!

                               In alt spatiu geografic în jurul anilor 1250 – 1100 î.Hr. populaţii pelasge din nordul Balcanilor, triburi ilire, trace şi predacice, numite de către istorici ’’ triburile câmpurilor de urne ‘’, datorită faptului că-şi incinerau morţii (obicei arian indian), organizează o campanie împotriva triburilor greceşti – aheene. Angrenând în această mişcare şi treiburile doriene, distrug lumea aheeană (revanşa) din Grecia peninsulară, se răspândesc în Grecia insulară, trec în Asia Mică, regatul Hitit, Fenicia, Palestina şi ajung până în Egipt unde cu mare greutate sunt respinşi de către Merneptah, în anul 1221 î.Hr.

                               Care a fost scopul acestei invazii ?

                               Unul singur : reluarea în stăpânire a ceea ce le-a aparţinut mai înainte. Nu degeaba cronicile greceşti numesc această campanie de recucerire -’’ întoarcerea Heraclizilor ’’, iar egiptenii nu uită să specifice că atacatorii au fost – ’’popoarele mării’’. Se cuvine a face aici  o mică paranteză legată de atributul acordat pelasgilor ’’heraclizi’’, adică urmaşi ai lui Hercule. Iată cum recunosc grecii că cel mai celebru erou al mitologiei ’’lor’’ a fost pelasg.

                               Mileniul II î.Hr. va fi mileniul în care marele imperiu pelasg se destramă, populaţia scindându-se în triburi, cu identitate diferită determinată de spaţiul geografic de habitat.

                               De aici înainte izvoarele antice îi vor trata pe descendenţii poporului pelasg cu denumiri zonale : iberi în Spania ; gali în Franţa; etrusci şi latini în Italia ; arimani în Germania; traci şi ilari în Balcani ; gato-daci în Daci ; dar, toţi vorbitori de latină barbară.